Turcia, partea asiatica: Troia, Pamukkale, Hieropolis, Goreme, Capadocchia

Ultima parte a povestirilor din excursiile in Turcia(2007-2012) cuprinde  partea asiatica.

Am pornit catre Troia sau Ilium, în hitită Wilusha sau Truwisha,  este un oraș legendar, locul unde s-a desfășurat Războiul Troian, așa cum este descris în Ciclul războaielor troiene, în special în Iliada, unul dintre cele două poeme epice atribuite lui Homer.

Astăzi, este numele unui sit arheologic, localizarea tradițională a Troiei homerice, în turcă Truva, la Hisarlık în Anatolia, aproape de coastă, în Provincia Çanakkale de astăzi, în nord-vestul Turciei, la sud-vest de strâmtoarea Dardanele, sub Muntele Ida.

Un oraș nou, Ilium, a fost fondat pe acest loc în timpul domniei împăratului roman Augustus. A înflorit până la fondarea Constantinopolului și a intrat treptat în declin în perioada bizantină.

Războiul troian este un conflict militar celebru al Antichității, care i-a avut ca protagoniști pe eroii ahei și inamicii acestora, locuitorii orașului Troia din Asia Minor.

Conform mitologiei grecești, neînțelegerea ar fi izbucnit după ce Paris, prințul Troiei, ar fi răpit-o pe Elena, soția lui Menelau, regele Spartei. Deși neconfirmată istoric, legenda războiului Troian este una din cele mai importante teme ale literaturii Greciei Antice, mai ales datorită celor două mari epopei, Iliada și Odiseea, atribuite lui Homer.  Iliada relatează parțial ultimul an al asediului Troiei, iar Odiseea descrie drumul întortochiat al întoarcerii acasă a lui Ulise (Odiseu), regele Itacăi.

Chiar și lumea zeilor s-a divizat în susținerea uneia sau alteia din cele două tabere: Poseidon, Hera, Atena, Hefaistos și Hermes erau de partea aheilor(spartani), iar Ares, Apollo, Afrodita, Artemis și chiar Zeus erau de partea troienilor.

Într-un sfârșit, aheii reușesc să pătrundă în cetatea asediată, prin vicleșugul calului troian. Lipsiți de milă, ei îi masacrează fără discriminare pe locuitorii Troiei și profanează templele, gest ce va atrage mânia zeilor. Puțini dintre ahei au reușit să se întoarcă acasă după război: cei care nu au murit în luptă, au fost zdrobiți la întoarcere de apele înfuriate ale lui Poseidon. Câțiva ahei au întemeiat colonii pe țărmurile cele mai îndepărtate ale lumii, purtați fiind de forțele divine. Dintre troieni, un număr redus a reușit să supraviețuiască masacrului. Mult mai târziu, romanii aveau să pretindă că sunt descendenții prințului Enea, frate al lui Paris, care, după căderea cetății, s-a întreptat către Italia împreună cu alți troieni supraviețuitori. Legenda este istorisită de Vergilius în epopeea Eneida. Grecii antici credeau că războiul troian chiar a existat, că a fost un eveniment istoric. Ei ziceau că a avut loc în secolul al XIII-lea i.Hr. sau al XII-lea i.Hr. și că Troia se afla în vecinătatea strâmtorii Dardanele, adică în nord-vestul Turciei actuale. Până în Epoca modernă s-a crezut că atât războiul cât și orașul erau doar niște mituri, și nu au existat. În 1870 însă, arheologul german Heinrich Schliemann a excavat un sit arheologic, și a estimat că ar putea fi chiar rămășițele Troiei, lucru confirmat și de alți câțiva cercetători.

Această identitate este disputată, însă situl a fost identificat cu succes ca fiind locul unde s-a aflat orașul numit Wilusa în textele hitite.  Eram foarte curiosi sa vedem mareata Troie de care citisem in scrierile lui Homer.

Fusesem instintati ca nu mai este ce a fost odata ci este doar un cal de lemn .  Astăzi, un oraș turcesc numit Truva se află în apropierea sitului arheologic, oraș care s-a dezvoltat în ultimii ani, datorită turiștilor. Situl arheologic este denumit oficial Troia de către guvernul turc, și apare pe majoritatea hărților sub acest nume.  Totul destul de comercial, dar a meritat o sesiune de fotografii.

Ne-am continuat drumul catre Pamukkale, cunoscut si sub denumirea de “Castelul de bumbac”, este una dintre cele mai spectaculoase atractii din Turcia si reprezinta un fenomen geologic aparte, cu terase de calcar dispuse in forma de amfiteatru, de o culoare alba, cu ochiuri de apa turcoaz care iti taie rasuflarea, iar la apus este o vedere emotionanta.

Chiar daca nu se afla in zona statiunilor turcesti de la Marea Egee sau de la Marea Mediterana, Pamukkale atrage anual chiar si peste 2 milioane de vizitatori gratie frumusetii sale.

Pamukkale se afla la 573 de kilometri de Istanbul si la 271 de kilometri de Izmir si chiar daca distanta pana aici nu este una mica, foarte multi turisti care-si fac concediul in zona de litoral a Turciei aleg sa viziteze Pamukkale fie pe cont propriu, fie cu excursii optionale.

Pamukkale reprezinta un fenomen natural unic din Turcia si este faimos pentru terasele si ochiurile sale cu apa termala, care se intind pe o lungime de 2,5 kilometri si o latime de 500 de metri.

Terasele de calcar de la Pamukkale sunt localizate la peste 100 de metri altitudine si pot fi vazute si din cel mai apropiat oras, Denizli, aflat la 20 de kilometri departare. Travertinul alb se formeaza cand apa izvoarelor fierbinti cu mari concentratii de carbonat de calciu se evapora, carbonatul de calciu depunandu-se la suprafata.  Provenind din izvoare dintr-o stâncă de aproape 200 metri înălţime, cu vedere la câmpie, apele încărcate de calcit au creat la Pamukkale un peisaj ireal, format din păduri minerale, cascade pietrificate şi o serie de bazine terasate. Ruinele băilor, ale templelor şi ale altor monumente greceşti pot fi văzute şi astăzi.

In aceasta zona exista 17 izvoare cu apa calda, iar temperatura apei atinge temperaturi cuprinse intre 35-100 de grade. Izvoarele de la Pamukkale sunt sursă ale unui sistem hidraulic care se extinde la 70 km nord-vest până la Alasehir şi spre vest de-a lungul văii râului Menderes. Pamukkale formează un fundal important pentru oraşul original greco-roman Hierapolis şi peisajul cultural care domină zona.

Incepand din anul 1988, Pamukkale, alaturi de orasul antic Hierapolis, au fost incluse in Patrimoniul mondiat UNESCO.   Aceste ape mineralizate au generat o serie de cascade pietrificate, stalactite şi bazine cu terase în formă de trepte, dintre care unele au mai puţin de un metru înălţime, în timp ce altele au până la şase metri. Depunerile proaspete de carbonat de calciu dau acestor formaţiuni un strat alb orbitor. Numele turcesc Pamukkale, care înseamnă “castel de bumbac”,

Terasele de travertin de la Pamukkale pot fi vizitate in sezonul cald (1 aprilie – 1 octombrie) in intervalul orar 06.30 – 23.00, iar in sezonul rece intre orele 10.00 – 16.00.

Foarte aproape de Pamukkale se afla si ruinele orasului antic Hierapolis,

asadar o zi petrecuta aici poate implica si vizita la aceste vestigii incarcate de istorie cat siun fenomen natural inedit.  Nu am rezistat sa nu intru in apa, macar si pana la genunchi si a fost  foarte bine. Cu toate acestea, este posibil ca programul de vizitare sa difere in anumite perioade ale anului, pentru ca aici se mai fac renovari sau au loc o serie de evenimente. Pentru a te asigura ca mergi la Pamukkale atunci cand se poate vizita, iti recomandam sa consulti inainte de plecare programul de pe pagina oficiala a Muzeului Hierapolis .

In ceea ce priveste pretul intrarii la Pamukkale, acesta este de 110 lire turcesti/adulti, iar intrarea este libera pentru copiii cu varsta sub 8 ani. Biletul include:  vizita la terasele cu apa termala,  orasul antic Hierapolis, la Muzeul de Arheologie si la Piscina Antica a Cleopatrei.  Am continuat cu vizitarea orasului Hierapolis.

Hierapolis dateaza chiar de dinaintea Greciei Antice, insa cele mai exacte descoperiri facute aici au aratat ca acest oras a fost distrus de un cutremur si ulterior recladit in stil roman, devenind un important centru cultural. Ulterior, pe vremea Imperiului Bizantin, Hierapolis cunoaste rolul de oras sfant.

Ruinele oraşului antic Hierapolis şi zona adiacentă Pamukkale din provincia turcă Denizli au fost înscrise pe lista Patrimoniului Cultural Mondial UNESCO în anul 1988. Hierapolis (“Oraşul Sfânt”) a fost o aşezare antică greacă situată lângă izvoarele termale din Frigia, în sud-vestul Anatoliei. Ruinele sale sunt adiacente zonei moderne a Pamukkale (Castelul de Bumbac) şi, în prezent, cuprind un muzeu arheologic – sit al Patrimoniului Mondial UNESCO. Situl arheologic ar conţine şi mormântul Sfântului Apostol Filip, după ultimele descoperiri.

Bazele Hierapolisului au fost puse în timpul erei frigiene datorită sitului sacru al Cibelei în care se afla peştera de sub Templul lui Apollo. La sfârşitul secolului al II-lea î.Hr., regii din Pergamon, aparţinând Dinastiei elene Atalidă, au înfiinţat staţiunea termală din Hierapolis. Oraşul antic a fost fondat de Eumenes al II-lea, regele Pergamului, iar numele său a fost derivat de la Hiera, frumoasa soţie a lui Telefos, legendarul fondator al Pergamului.

Izvoarele sale termale erau folosite şi pentru spălarea şi uscarea lânii. Cedat Romei în anul 133 î.Hr., Hierapolis a înflorit, atingând apogeul în secolele II şi III d.Hr., fiind distrus de un cutremur în anul 60 d.Hr. şi reconstruit. Rămăşiţele perioadei greco-romane includ băi, ruine ale templelor, un arc arhitectural, un “nimfeu” (monument consacrat nimfelor, în special cele ale izvoarelor), o necropolă şi un teatru antic. După acceptarea creştinismului de către împăratul Constantin şi proclamarea Constantinopolului ca noua Romă, în anul 330 d.Hr., Hierapolis a devenit episcopie. Ca loc al Sf. Martiriu al lui Filip în anul 80 d.Hr., Hierapolis, cu numeroasele sale biserici, a devenit un important centru religios pentru Imperiul Roman de Est.

Virtuţile terapeutice ale apelor au fost exploatate la diferitele instalaţii termice, care au inclus imense bazine calde şi bazine pentru înot. Hidroterapia a fost însoţită de practici religioase, care s-au dezvoltat în raport cu cultele locale. Templul lui Apollo, ridicat aici, include mai multe divinităţi chtoniene sau htoniene (subpământene). Teatrul, care datează din timpul împăratului Sever, este decorat cu o friză admirabilă care descrie o procesiune rituală şi un sacrificiu pentru Artemis. Necropola, care se întinde pe doi kilometri, oferă o vastă panoramă a practicilor funerare din epoca greco-romană. Cel mai important monument, situat în afara zidului de nord-vest al oraşului, este Mormântul Sfântului Apostol Filip, care a fost descoperit recent în Hierapolis. Se crede că Sfântul Apostol Filip a fost înmormântat în centrul clădirii.

De aici ne-am indreptat catre Goreme si  Capadocchia.

Zona Cappadocia cuprindea părți din actualele provincii Kayseri, Kırșehir, Aksaray, Niğde și Nevșehir. Cele mai importante orașe din această regiune sunt: Kayseri, Avanos, Aksaray, Nevșehir și Ürgüp.

Cea mai veche înregistrare a numelui Cappadocia este de la sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr., atunci când apar în inscripțiile trilingve a doi regi din perioada timpurie a Imperiului Ahemenid, Darius I și Xerxes, ca fiind una dintre țările mai vechi (dahyu-) ale Imperiului Persan. În aceste liste de țări, numele vechi persan este Katpatuka, care este de origine incertă: numele ar putea fi autentic din limba veche persană.

Cappadochia(Cappadocia) este, de asemenea, menționată în Noul Testament, în cartea Faptele Apostolilor 2:5-12 care pare să sugereze că capadocienii creștini din aceasta regiune erau “evrei cu frica lui Dumnezeu”.

Sub următorii regi ai Imperiului Persan, regiunile capadociene au fost împărțite în două satrapii, una ce cuprindea porțiunea centrală și care purtat în continuare numele de Cappadocia, în timp ce cealaltă a fost numită Pont. Această divizare a fost făcută încă înainte de Xenophon.

Regatul Cappadocia era încă existent în timpul lui Strabo ca un stat independent nominal. Cilicia era numele dat districtului în care era situată Cezareea, capitala întregii țări. Singurele două orașe din Cappadocia considerate de Strabon ca meritând această denumire erau Cezareea (inițial cunoscut sub numele de Mazaca) și Tyana, nu departe de poalele Munților Taurus.

Cappadocia are mai multe orașe subterane (spre exemplu Orașul subteran Kaymakli),

în mare parte utilizate de primii creștini ca locuri de refugiu înainte de legiferarea creștinismului ca religie acceptată. Orașele subterane au rețele vaste de apărare, cu capcane de-a lungul a mai multor nivele. Aceste capcane sunt foarte ingenioase, incluzând dispozitive cum ar fi pietre rotunde mari pentru a bloca ușile și găuri în tavan prin care apărătorii să poată arunca sulițele. Aceste sisteme de apărare au fost folosite în principal împotriva romanilor. Sistemul de tunele, de asemenea, a fost făcut pentru a avea coridoare subțiri, ținând cont de strategia de luptă romană de a se deplasa în grupuri compacte, lucru care nu ar fi fost posibil să se facă în coridoarele subțiri.

Părinții capadocieni din secolul IV-lea d.Hr. au fost parte integrantă a filosofiei creștinismului timpuriu. De asemenea, printre alte persoane renumite de pe aceste meleaguri a fost și Ioan de Capadocia, Patriarh al Constantinopolului între anii 517-520.

Am vizitat orasul subteran Kaymakli de unde va voi atasa fotografii.

 

GOREME Fostele nume ale orașului au fost Korama, Matiana, Maccan sau Machan și Avcilar. Când Valea Göreme din apropiere a fost desemnată o destinație turistică importantă, „centru” pentru tot turismul din Cappadocia, numele orașului a fost schimbat în Göreme din motive practice. Printre siturile importante din punct de vedere istoric ale lui Göreme se numără bisericile Bezirhane, Durmus Kadir, Ortahane și Yusuf Koc, pe lângă bogatele decorate Tokali Kilise, Biserica Apple și o serie de case și porumbei sculptate în formațiunile de rocă din oraș.

Nu se știe când a fost locuită Göreme pentru prima dată, dar se știe că a existat o așezare acolo în perioada hitită, între 1800 și 1200 î.Hr. Timp de multe secole, locația a fost centrală între imperiile rivale, cum ar fi Hurri-Mitanni, Imperiul Hittite, Imperiul Asirian Mijlociu, Imperiul Asirian Neo, Imperiul Achaemenid persan și Imperiul Seleucid grecesc, ducându-i pe băștinași să se tuneleze în stâncă pentru a scăpa de tulburări politice. În perioada romană, zona a devenit căminul creștinilor care se retrag din Roma. Creștinismul a predominat ca religie primară în regiune, ceea ce este evident din multe biserici in roca care pot fi văzute și astăzi.

Göreme este baza turistică preferată pentru mulți călători din Cappadocia datorită selecției sale excelente de hoteluri, hanuri și pensiuni, precum și Muzeul în aer liber Göreme.| Göreme, situat printre formațiunile de roci ale „coșului de zâne”, este un oraș din Cappadocia, o regiune istorică a Turciei. Se află în provincia Nevșehir din Anatolia Centrală și are o populație de aproximativ 2 milioane.

Intr-un peisaj spectaculos, in intregime sculptat de eroziune, valea Goreme din Turcia si imprejurimile sale contin sanctuare cioplite in piatra, care ofera dovezi unice ale artei bizantine din perioada post-iconoplasta. Locuinte, orase subterane si sate primitive, pot fi vazute in Goreme din Turcia, acestea fiind ramasite ale unui habitat uman traditional ce dateaza din secolul al 4-lea.

Sanctuarele rupestre ale Cappadociei constituie o realizare artistica unica, intr-o regiune cu caracteristici naturale extraordinare, oferind o marturie de neinlocuit a Bizantului in acea perioada. Locuintele, manastirile si bisericile pastreaza imaginile fosilizate ale unei provincii a Imperiului Bizantin, din secolul al 4-lea si pana la invazia turcilor.

 

Platoul erodat din valea Goreme din Turcia este un exemplu spectaculos al efectelor eroziunii cauzate de apa si de vant, asupra sedimentelor de tuf vulcanic. Principalele caracteristici ale acestui peisaj sunt coloanele, pilonii, turnurile si obeliscurile, care ajung pana la inaltimea de 40 de metri. Varful Akdag, ramasita principala a eroziunilor, masoara 1325 de metri inaltime si reprezinta caracteristica dominanta a vaii. Vulcanul din apropiere, Erciyas, este inca activ si erupe ocazional. Formatiunile deosebite care se pot vedea in Goreme din Turcia, reprezinta istoria evolutiei Pamantului. In cadrul acestor formatiuni de stanca, oamenii au sapat o retea de pesteri, care au servit drept resedinte, refugii, lacasuri de cult si depozite, toate acestea datand din secolul al 4-lea. Peisajul inconjurator este unul agricol, cu un numar mic de sate imprastiate.

Printre aceste biserici din valea Goreme din Turcia se afla: El Nazar Kilise ( din secolul al 10-lea), Tokali Kilise, Barbara Kilise, Sakli Kilise (din secolul al 11-lea), Elmali Kilise si Karanlik Kilise (de la sfarsitul secolului al 12-lea si inceputul secolului al 13-lea), sfantul Vasile si Sf.Caterina.

Am urcat si coborat la trepte de simteam ca ne lasa picioarele, am vazut cum traiam oamenii in acele orase sapate in piatra, deasemi am vazutbiserici si insemne ale crestinismului in anumite biserici.  Dupa atata efort ne-am regrupat fortele si am baut un suc de rodie proasoat stoarsa si am urmarit peisajul din Valea Porumbeilor. Asa se numea zona de unde am facut acele minunate fotografii.

Dupa atata drum am ajuns la hotel ne-am odihnit vreo doua ore iar seara am avut  o seara traditionala turceasca. Un eveniment de neuitat in care am putut admira dansurile dervisilor. Un derviș sau darvesh este o persoană care urmează calea ascetică musulmană mistică, sufistă sau “Tariqah”, cunoscută pentru sărăcia extremă și austeritatea ei.

Accentul lor este pus pe valorile universale ale dragostei și ajutorării, renunțând la iluziile acestei lumi pentru a ajunge la Dumnezeu. În cele mai multe ordine sufiste, un derviș este cunoscut pentru practicarea dhikr (pomeniri) prin efort fizic sau practici religioase pentru a atinge transă extatică care să-l apropie de Dumnezeu.

Cei mai populari derviși sunt dervișii rotitori din Turcia, adepții lui Rumi. Ordinul Mawlaw’īyya, este un ordin sufi fondat in Konya de adepții lui Jalāl ad-Dīn Muhammad Rūmī (in limba persana cunoscut și ca Jalāl ad-Dīn Muhammad Balkhī , Mawlānā, “învățătorul nostru”, Mevlânâ, sau doar, simplu, Rūmī (1207 – 17 decembrie 1273), poet persan, jurist, om de știință islamic, teolog și mistic sufi. Sunt cunoscuți și ca derviși rotitori, datorită faimoasei lor tehnici de rotire ca formă a dhikr (rememorare, pomenire a Divinului).  Derviș este denumirea unui inițiat pe calea sufi; rotirea este o parte a unei ceremonii formale numită sama/sema, unde participanții sunt cunoscuți ca semazen.

Este un moment unic si de abia asteptam sa vedem si macar sa intelegem cam ce inseamna aceste rotiri.  La ora stabilita tot grupul cumintel si aranjati ne-am prezentat la autocar sa mergem la restaurantul caruia evident ca i-am uitat numele, dar aceste seri traditionale turcesti stiu ca sunt tinute de foarte  multe restaurante.

Odata ce am ajuns la restaurant am fost intampinati cu o bautura traditionala, ceva incolor si foarte tare, o inghititura mi-a fost de ajuns, aveam mese foarte aproape de scena deci bine amplasat. Am citit programul artistic care era deosebit, pe langa dansul dervisilor, erau dansuri traditionale din diferite provincii turcesti si nu in ultimul rand dans din buric.

Meniul la fel deosebit cu o multitudine de preparate care mai de care mai apetisante.

Au dansat la comun toate grupurile din toate tarile, am cantat si ne-am simtit minunat. Nu trebuie sa ratati asa ceva. Cam aceasta a fost calatoria, mi-a parut rau ca nu am experimentat calatoria cu balonul dar exista ceva de facut si data urmatoare. Pana atunci va doresc sa calatoriti cu drag unde va doriti. Orice calatorie ne largeste orizontul si avem de invatat ceva nou.

Va imbratisez cu drag prieteni calatori.